Desi in 1922 agricultura constituia principala ramura economica, ea se gasea intr-o situatie grea, datorita slabei inzestrari tehnice si a lipsei fortelor de munca. La aceasta se adauga nedreapta impartire a pamantului si persistenta unui sistem anacronic in relatiile dintre marii propietari si tarani. Este semnificativ faptul ca in 1922, un numar de aproximativ un milion de familii taranesti, detineau abia 46,7% din terenul cultivabil al tarii, in timp ce numai 1.171 de mari propietari stapaneau 42,5%. Toate acestea au facut ca problema agrara sa constituie principala problema a societatii romanesti in anii imediat postbelicii,rezolvarea ei impunandu-se ca o necesitate care nu mai suferea amanare. Factorii de decizie a tarii, fortele politice, responsabile au inteles ca prosperitatea, Romaniei depindea, in mare masura de ridicarea satului si dezvoltarea unei agriculturii moderne printr-o reforma agrara, cerinta formulata de Ion.I.Bratianu in 1913 ca dupa aceea, sa figureze in toate programele adoptate cu ocazia Marii Unire. Improietarirea a fost promisa si in 1917, pe front de catre regele Ferdinand ca un act de justitie sociala, dar si ca o recunoastere a contributii taranilor la razboiul de intregire nationala. Reforma agrara s-a legiferat treptat. Parlamentul refugiat la Iasi, a inscris dreptul de expropriere in constitutie, apoi legea s-a aplicat progresiv, pe regiuni (pentru Basarabia a fost adoptata in 1920, iar in vechiul regat, Transilvania si Bucovina, in iulie 1922). In baza ei se declarau expropriate suprafetele cultivate mai mari de 100 de hectare, cu exceptia viilor, paduriilor, plantatiilor de pomi roditori, lacurilor, baltilor si a pamantului irigat artificial. Au fost expropriate peste sase milioane de hectare din care aproape patru milioane de hectare, teren arabil, adica 66% din suprafata stapanita de marii propietari. Au primit pamant aproximativ doua milioane de familii taranesti.

Daniela TARNA